Trăim în vremea cînd cei mai frumoși ani s-au transformat în cei mai "foarte frumoşi"

"...Ori traiesc putin da ghine, ori mai mult, da ghine nu.

Eu d-o vorba, pentru mine, d-amu mi-am ales ce-am vrut,

Sa traiesc mai mult, da ghine..."

Pînă aici, toate bune şi frumoase. Toţi vor să traiască bine, aşa e corect şi aşa se cade, că doar cei care trec doar în vizită pe această planetă, se aşteaptă la o primire caldă din partea "gazdei". Bine vrea să trăiască cel care are venituri fabuloase pe lună şi bine vrea să trăiască şi cel care e nevoit să-şi împartă fărîma de pâine şi cei cîţiva metri pătraţi în care locuieşte cu încă cîteva persoane. Mai  bine vrea să trăiască cel care îşi permite în aproape fiecare concediu un iaht la Saint Tropez sau o casă de vacanţă corsicană  şi bine vrea să  trăiască şi cel care abia reuşeşte să-şi permită o mini-vacanţă la mare, într-un hotel de 2 stele. Bine se pare că trăiesc flăcăii care umblă în fiecare zi, din fiecare săptămână, din fiecare lună prin cluburi şi ajung să fie traumatizaţi de fătucile top-modele, îmbrăcate în haine mulate, care nu sunt niciodată caraghioase şi bine trăiesc, şi cei care încearcă din răsputeri să întreţină o relaţie modestă, să păstreze sentimente pure, să divinizeze iubirea şi să-i  onoreze sfinţenia. Foarte bine se simt gagicile care in fiecare sezon îşi  permit să-şi înnoiască garderoba şi cît de bine se simt cele care primăvara poartă în păr un bucheţel din cele mai plăpânde  flori, vara permit soarelui să le atingă uşor degetele picioarelor,iar toamna, toamna se lasă ciufulite de vîntul sălbatic, ca într-un sfîrşit iarna să le îngheţe năsucurile şi să le rumenească pomeţii. 

Mulţumiţi sunt cei care cu puţin efort sau cu mult noroc, sunt frumoşi, sunt tineri, sportivi, bronzaţi, fără multă minte, dar încrezători, fără multă şcoală dar cu bani, şi şi mai mulţumiţi sunt cei care ştiu exact ce trebuie să facă, pătrund în înţelesul lucrurilor şi nu rîvnesc ceea ce le lipseşte. 

Am obosit să văd fast-fooduri la fiecare colţ de stradă, mi-e lehamite să mai privesc afişele de peste tot cu fete aproape goale. Am o profundă stare de dezgust faţă de ăştia care se cred macho şi îşi permit să se poarte cu domnişoara lor, precum o fac cu o femeie uşoară. Îs plictisită să aud şuierături şi chicote la fiecare colţ, şi-"s sătulă pînă-n gât" de toţi artiştii ăştia care "colorează" prostii pe toţi pereţi. 

Trăim bine, ăsta-i adevărul!Iar dacă există vre-o problemă, atunci aceasta-i doar una de adaptare. În scurt timp vom adera la Uniunea GLAMOUR şi mai departe scapă cine poate.

“În Basarabia se vorbeşte româneşte, în Basarabia se simte româneşte, în Basarabia există cultură românească”

Interviu cu preşedintele Organizaţiei Studenţilor Basarabeni la Timişoara, Eugeniu Hodinitu

- Să începem cu începutul, în ce an a fost fondată organizaţia şi în urma cărui impuls?

- Organizaţia Studenţilor Basarabeni (OSB) este cea mai longevivă organizaţie din România formată desigur din studenţi basarabeni. A fost fondată pe data de 3 mai 2001, din impulsul firesc al basarabenilor de a se afirma pe plan cultural şi din nevoia de reprezentarea în spaţiul, şi în mediul academic timişorean. A fost un imbold şi pentru celelalte centre universitare de  a-şi crea organizaţii studenţi care s-ar ocupa de reprezentarea studenţilor şi de promovarea culturii noastre, aici în România, pentru că la acel moment  nu era foarte cunoscută starea politică, socială şi culturală a Basarabiei. Oamenii credeau că noi vorbim încă limba rusă acolo, acasă. Practic acesta a fost şi impulsul, era un strigăt de existenţă a Basarabiei!

- Să continuăm cu statistica şi te rog să-mi spui aproximativ cîţi studenţi din Republica Moldova vin în fiecare an la studii aici?

- Anual în România ajung cam 2000 de studenţi, însă în Centrele universitare din Timişoara  avem peste 50 de “boboci” în fiecare an. Sigur că numărul lor variază, cîte odată avem mai mulţi, cîte odată mai puţini, depinde şi de oferta făcută de universităţi Ministerului de Educaţie. Dacă ar fi să dau totuşi o medie, aceea ar fi de 50 de studenţi anual.

- Diferă numărul celor care vin în Vest cu cel din alte Centre universitare mari, cum ar fi Bucureşti, Iaşi sau Cluj?

- Da, sigur că diferă, pentru că Timişoara este  foarte departe de casă  şi acesta este, cred eu, unicul impediment care i-ar putea opri pe studenţii din Basarabia care vor să vină aici să-şi continue studiile. Avem un  număr considerabil mai mic faţă de cei care pleacă la Iaşi. De exemplu în acest oraş, anual vin cîte 200 de studenţi, la Bucureşti iar, peste 100. La noi, poftesc mai puţini, dar cred că vin cei mai aleşi, cei care sunt mai independenţi, mai liberi, mai siguri pe ei.

- Voi lucraţi cu studenţii, le cunoaşteţi ofurile şi aş vrea să-mi povesteşti care sunt principalele probleme pe care le întîmpină etnicii români aflaţi la studii aici, la Timişoara?

- Avem o activitate rodnică de 12 ani. O activitate cu proiecte, cu sesiuni de socializare, de identificare şi rezolvare a impedimentelor, iar asta ne-a ajutat ca în prezent  că nu întîlnim foarte multe probleme în rîndurile studenţilor basarabeni. Apar mici nelămuriri la cazare care se rezolvă pe parcurs, mai apar dificultăţi la angajarea studenţilor  în cîmpul muncii cu permisul de şedere, dar acestea sunt probleme de alt substrat. Nici nu vrem şi nici nu putem să  ne  comparăm cu alte oraşe în care greutăţile întîlnite de studenţii noştri sunt majore: fie plătesc căminul, fie nu au cazare, fie fac un an pregătitor de limba română. Noi stăm foarte bine la capitolul reprezentare şi avem o bază solidă pe care o putem solicita tot timpul. Universităţile ne cunosc problemele, pentru că noi purtăm un dialog constant, şi atunci nu pot apărea probleme mari, ci doar probleme de nişă care se rezolvă chiar atunci cînd se ivesc.

-  Care sunt cele mai importante trei obiective pe care le urmăreşte oragizaţia?

- Primul obiectiv şi cel mai important este crearea  unor relaţii bazate pe principii democratice între studenţi şi ceilalţi factori ai procesului de învăţămînt. Al doilea ar fi reprezentarea studenţilor, educarea noilor generaţii de studenţi şi elevi basarabeni în spiritul unităţii naţionale, şi ultimul ar fi stabilirea unor contacte şi legături, precum colaborări în scopul promovării unor interese comune cu asociaţii şi organizaţii asemănătoare din străinătate şi de aici, din România. Facem parte din Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România, suntem unica organizaţie studenţească basarabeană, membră a cea mai bună Federaţie Studenţească. Ne mîndrim cu aceasta, pentru că într-un fel este şi rezultatul muncii noastre asidue şi apolitice în mediul voluntariatului.

- Care sunt proiectele desfăşurate de Organizaţia Studenţilor Basarabeni care s-au bucurat de cel mai mare succes?

- Cel mai mare proiect al nostru este Festivalul cultural Zilele Basarabiei şi tot el se bucură de cel mai mare succes. E un proiect de tradiţie, spun asta, pentru că practic organizaţia gravitează  în jurul lui. Interesant este că prima ediţie a fost desfăşurată în 2000, iar organizaţia a fost înfiinţată în 2001. Festivalul a ajuns la a XIII-a ediţie, iar organizaţia a împlinit 12 ani. Pot afirma cu tărie că acest festival este piatra de temelie a ceia ce am ajuns să facem noi astăzi. Ca organizaţie am venit cu forte multe premiere pe piaţa proiectelor. Am fost primii care am sărbătorit Marea Unire a Basarabiei cu Patria Mama, am fost primii care am iniţiat Adoptă un Boboc, un proiect foarte mare de tutoriat, cu ajutorul căruia ghidăm elevii să-şi aleagă oferta de studiu chiar de pe băncile liceul, îi ajutăm la Consulate, le răspundem la toate întrebările, venind aici, noi îi întîlnim şi îi ajutăm să se acomodeze. Mai tîrziu acest proiect a fost preluat şi de alte organizaţii studenţeşti basarabene, însă nu şi-a păstrat numele.

- Acum cîteva luni aţi iniţiat proiectul “Donează o carte peste Prut”, ce presupune de fapt acest proiect?

- Într-adevăr este un proiect în desfăşurare. Ideea o avem de mult şi cred că toate generaţiile de studenţi care au fost  în OSB au făcut donaţii mici de carte. Ţinînd cont de perioada prin care trece Basarabia acum, adică schimbarea conducerii şi culorii politice, noi ne-am gîndit să facem o donaţie şi să creăm un proiect  prin care am putea strînge carte românească şi am putea-o trimite dincolo de Prut, în localităţile în care nu există fond de carte  sau în bibliotecile în care există cărţi însă sunt în grafie chirilică. Am reuşit să adunăm aproape 3500 de bucăţi, ne bucurăm de o susţinere destul de mare din partea donatorilor. Cred că la sfîrşitul lunii august vom duce donaţia în Basarabia, deja avem stabilite cîteva sate în care trebuie să mergem. Ne-am propus să strîngem 10.000 de cărţi şi cred cu tărie că vom reuşi fără mari eforturi, pentru că lumea este foarte deschisă la acest act de caritate. E un proiect frumos care îţi lasă un zîmbet pe buze, cînd vezi oamenii bucuroşi care donează emoţii, nu poţi să te opreşti, trebuie să le transmiţi mai departe, să le duci acolo unde este nevoie de ele.

- Spuneai mai devreme că organizaţia a fost fondată în 2001, iar prima ediţie a Festivalului Zilele Basarabiei a avut loc în 2000. Cum crezi, ce i-o fi determinat pe studenţii de atunci să pună pe picioare un asemenea festival?

- Festivalul Zilele Basarabiei a fost o provocare majoră  pentru studenţii din acele vremi. În 2000 cînd a fost prima ediţie, totul s-a rezumat la un simpozion desfăşurat în Aula Magna a Universităţii de Vest, unde au fost prezente personalităţi, atît din Republica Moldova cît şi din Timişoara. Acolo practic s-a început descoperirea unui nou drum care duce spre lumină, acolo pentru prima data, după mult timp s-a discutat despre ieşirea Basarabiei de sub stăpînirea comunismului. Era o necesitate firească, deoarece imaginea studenţilor  basarabeni era foarte distorsionată , existau foarte multe stereotipuri şi prin acest festival, prin oamenii care au fost implicaţi, prin subiectele abordate, prin trupele invitate pentru a concerta, se dorea lichidarea acestor modele, demonstrarea şi readucerea în vizorul publicului din toată ţara românească că în Basarabia se vorbeşte româneşte, în Basarabia se simte româneşte, în Basarabia există cultură românească. A fost un strigăt, o demonstraţie care a întărit idea că noi existăm, că şi la noi se face cultură şi că nu suntem deloc diferiţi.

- O ultimă întrebare, la Timişoara mai există şi o altă organizaţie formată din basarabeni, Organizaţia Tinerilor Basarabeni. Nu aţi încercat să colaboraţi împreună niciodată?

- N-aş spune că la Timişoara există o a doua-a organizaţie a basarabenilor, pentru că Organizaţia Tinerilor Basarabeni, este de fapt o aripă a Partidului Democrat Liberal, fiind formată din studenţi basarabeni care s-au implicat în PDL. Noi suntem o organizaţie cu principii verticale, nu acceptăm politicul şi nu lucrăm cu politicul, şi atuni nu cred că avem interese comune cu această organizaţie. Oricum organizaţie e prea mult spus, pentru că nu am prea văzut nici o activitate de-a lor în afară de o tabără pe care au organizat-o acum cîţiva ani. Nu intră în scopurile noastre şi nu putem colabora cu entităţi politice.

- Îţi multumesc că mi-ai acceptat invitaţia şi îţi doresc atît ţie cît şi organizaţiei mult succes în continuare şi multă putere în a vă duce la bun sfîrşit toate proiectele!

Amintește-i inimii să bată

Dacă te-ai plictisit să-ți numeri cănile goale de ceai. Dacă te-ai săturat să-ți tot verifici telefonul cu speranța că  imediat o să te sune un cineva. Dacă ai obosit să raportezi tuturor despre condiția ta meteorologică. Dacă  facebook-ul a devenit proprietarul majoritar al pachetului de acțiuni ale timpului tău. Dacă ți-e lehamite să tot urli roluri străine și să-mi citești caii verzi de pe pereți. Pune mîina pe-o carte și citește! Hrănește-ți sufletul cu lumină și îndrăgostește-te în fiecare zi de puterea cunoașterii. 

Citește orice, oriunde, oricînd. Învață pe de rost replicile preferate și aminteșteți-le atunci cînd ești chinuit de întrebări fără răspuns. Găsește curaj să te apleci, să iei în mîini și să răsfoiești tot ce-ți stîrnește interesul. Aminește-i inimii tale să bată. Nu-i poci inteligența. 

Dacă găsești de cuviință să te miri, n-ai decît. Dar analizează-ți mai bine ființa, încearcă să înțelegi de ce are nevoie și oferă-i. S-ar putea să te mire, dar e vie și trebuie să-i dai un sens și s-o ferești de tot ce-i străin.

Cînd clepsidra nesățioasă îți va inghiți ani, mă îndoiesc c-o să-ți găsești mîndria să afirmi "că  ai lăsat să treacă o zi fără să vezi, fără să auzi sau fără să citești ceva frumos." Vă veți scuza prin faptul că așa e viața și tot cu el puteți ajunge departe, dar sună mai mult a prostie decît a argument.

Păi dacă așa e viața domnilor, ne retragem ca să nu intimidăm idioții.

Din sfînta plictiseală

Plictiseala e mare lucru uneori de aceea a ajuns să fie și sfîntă. Astăzi am avut poftă să-mi amintesc și sînt sigură că mulți dintre voi nici  n-au uitat compunerile despre anotimpuri pe care le scriam acum vre-o zece ani, cînd aveam muci pe la nas. De-a dreptul uimitor, dar toate începeau cu aceeași formulă.
 Dacă scriam despre vară, la Marcica, Lenuța, Petrică, Andrieș și încă o jumătate de clasă, puteai citi: E vară. Soarele e mai darnic ca niciodată, toată pădurea a îmbrăcat un verde puternic, iar lanurile au o culoare argintie... Așteptăm cu nerăbdare vacanța mare.
Dacă însă ni se cerea să scriem despre iarnă, toată lumea rece și înghețată  începea a scrie  așa: A sosit iarna. Din cer cad fulgi mari și pufoși. Pămîntul poartă o mantie albă de zăpadă. Peisajul este unul de vis, iar săniuțele din omătul alb ca spuma laptelui nu fac altceva decît să întărească peisajul.
Și cu primăvara era la fel de ușor. Mai multă veselie, zbenguială, viață printre rînduri și o notă bună îți era asigurată.
 Dar stați să vedeți ce frumoase erau compunerile noastre despre toamnă. Dacă aveam norocul să ne ceară doamna profesoară să le citim cu voce tare, totul mirosea a aceeași sursă de inspirație.
Totul începea cu: E toamnă iar. Copacii sunt puțini speriați de ce li se întîmplă... Apoi povestea trecea și pe la covorul așternut pe jos din frunze multicolore și se sfîrșea cu mesaje optimiste, de genul: mai bine mă îmbrac și ies la joacă sau cu siguranța vara va veni din nou.

Stau și mă gîndesc cît de aproape eram atunci de realitate și cît de rupți suntem astăzi. E ciudat că pe vremea aceea descopeream misterele unul cîte unul, acum nu facem decît să le băgăm într-o ceață și mai mare. Atunci eram inocenți și mucoși, însă tocmai aceea era adevărata fericire. Acum ne dăm poalele peste cap în fața lumii și tot dezamăgiți suntem. Habar n-aveam că fericirea nu e euforia, vîrtejul, beția, senzualitatea difuză, camuflate în atîtea învelișuri menite să ne secătuiască sufletele adolescentine.

Acum e război. Nici mucoșii nu mai sunt mucoși , nici compunerile nu mai sunt compuneri, nici toamna nu mai e toamna, nici oamenii mari nu mai sunt atît de mari.
Punct.

Dacă poți fi fericit, fii!

Atîta timp cît amintirile sunt vii, fericirea este dureroasă. Dar zîmbești și trăiești, te rogi și lupți, realizezi și te bucuri, admiri și te joci, pentru că nu e vina celor ce te înconjoară. 
Totul va trece greu și te va durea întotdeauna, dar ai să uiți, "că și uitarea e scrisă-n legile-omenești".  Suferinta surdă te va motiva să faci ceva important în viață, ceva care să  însemne ceva. Ceva care să-ți aducă destule cîștiguri ca să-ți plătești lecțiile prea scumpe din care ai învățat nimic. Lecții care ți-au încurcat drumul și ți-au prăfuit îndurarea. 
Ai putut să renunți, dar nu  ai făcut-o!

Pînă la urmă, e dreptul tău să faci ce vrei, dar încetează să mai ameninți ceea ce găsesti după lungi căutări.Nu plînge că lumea nu te înțelege, atîta timp cît tu nu te lași înțeles. Nu mai vorbi nimănui despre durerile tale. Înțelege că nu ți le poate ușura nimeni. Doar privește și ascultă.

Trăiește clipa astfel încît eu să nu mai citesc pe pereți înștiințări de genul : vînd viață trăită. Și nu te mai întreba a cui e vina cînd știi că nu e nimeni vinovat!
Fericirea ta este importantă pentru tine. Și dacă poți să fii fericit, fii!

Pierzi pentru că ai

Pierzi pentru că ai şi nu cunoşti valoarea lucrurilor sau pierzi pentru că eşti descreierat şi  nu ştii cum să le păstrezi?! Cum nu s-ar pune problema, trebuie descurcată, căci să taci, e prea puţin pentru o viaţă de om. 
Cînd ai, eşti fericit pînă peste urechi. Nu mai aştepţi minuni, nu-ţi mai inventezi limite, ignori lucrurile prin care înainte puteai vedea, nu mai vrei aripi pentru că căutarea a început să ţi se pară inutilă, sufletului tău i-ai oferit alte preocupări, îmbrăţişarea singurătăţii nu te mai torturează, trăieşti plăcerea de a nu mai simţi durere şi rîzi, mereu rîzi pentru că ai senzaţia că te gîdilă norocul la talpă şi nu te-ar lăsa nici de l-ai ruga să se oprească. Asta durează o zi, două, o săptămînă, o lună, un an, dar nu poate rezista veşnic. De ce? Simplu. Numai prin cultură poţi păstra lucrurile al căror proprietar eşti, valoarea personalităţii contează foarte puţin. Ne lipseşte cultura protecţiei, in schimb la capitolul: Egoism, stăm mai bine decît perfectul.

Uiţi că eşti doar om, uiţi că asta ai fost de la începuturi şi începi să te iei în serios, "foarte în serios". Aştepţi să primeşti atunci, acum, mereu şi primeşti pentru că nu există nici o plăcere în a te supăra, primeşti pentru că  ştii ce vrei, primeşti pentru că ai ales să iei atitudine şi pentru că ai vrut să fii începutul. Ai de toate, o duci bine iar cheia "eu tocmai plecam" îţi aduce mare succes, dar  vine o zi cînd mecanismul ăsta se cam strică şi nu poţi să faci mai nimic. Nimănui nu-i place să poarte pe cineva în spate, aşa cum nimănui nu-i place să piardă.
 În astfel de vremuri începi o viaţă nouă de care aveai neapărată nevoie şi gîndeşti la lucrurile pierdute pe drum. Înţelegi că lumea e a celor care luptă, a celor care oferă cu multă  dăruire de sine şi nu aşteaptă nimic în schimb, a celor care spun totul bine şi apăsat fără palmă pe gură. Înţelegi stimabile, că lumea e a celor care nu se lasă cuprinşi de panică şi nu se mulţumesc cu orice.
Pierzi pentru că ai (prea mult), pentru că eşti răsfăţat, iresponsabil, neinteresat,idiot şi puţin fricos, logic.
Dar ideea trăsnet  nou-nouţă este asta, pierzi pentru că te-a părăsit mama norocului şi în nici un caz că eşti prost.
 Acum cel puţin nu ne mai învinovăţim.
 Mîndrie şi prejudecată....

 p.s să luaţi aminte
"Stau în spinarea omului sufocîndu-l şi făcîndu-l să mă ducă, şi totuşi mă conving pe mine şi pe ceilalţi, că sunt foarte îndurerat pentru el şi doresc să-i uşurez soarta prin toate mijloacele posibile- în afară de a coborî din spinarea lui."

Eu cred că mofturia e o boală!

Trăim în secolul confuziilor. Confundăm oameni, sentimente şi lucruri. Confundăm preferinţe, valori şi plăceri. Am ajuns să confundăm chiar şi procesele patologice care ne afectează organismul, aşa zisele - boli. Confundăm totul, pentru că este foarte important să supravieţuim. Confundăm, pentru că nu avem de ales.

S-a gîndit cineva vre-o dată că atunci cînd refuzi ceva, o faci nu pentru că  ţi-ar fi displăcut ci pentru că ţi-e frică. Refuzi pentru că nu poţi lăsa trecutului careva amintiri sau  anumiţi oameni. Refuzi pentru că acceptînd vei ajunge să-ţi pară rău de ce ai făcut. Refuzi pentru că adevăraţii fricoşi, se respectă.

Şi acum s-o zicem tare şi apăsat. Fobia există şi ne dă bătăi de cap. Din cauza temerilor construim bariere pe care nu le putem depăşi, părem nebuni şi "ciobani", devenim banali şi inspirăm suspiciune.

De ce nimeni nu-l i-a în serios pe bărbatul care se teme de maşini sau de ce atenţia noatră nu se lasă măgulită de femeile care se tem de bărbaţi, de ce nu avem suficientă răbdare să-i ajutăm pe copiii care se tem de numere, de fulgere sau tunete. De ce ni se par mofturoşi oamenii care se tem de dentişti sau de căsătorie, de flori sau de străini, de imperfecţiune sau de gravitaţie. Sau şi mai simplu, există atîţia oameni cărora le e frică să iubească,   le e frică să fie singuri?! De ce indiferenţa noastră întrece orice limită?

Tocmai eu întreb asta, cea mai bună etichetă. Eu, care habar n-aveam de suferinţele oamenilor şi mai ales de luptele lor interioare. 

Nu credeaţi niciodată că grecul îl înfruntă pe grec, dar iată că se mai întîmplă. 

Am fost azi să-mi i-au ceva de mîncare şi ce să vedeţi? Printre sutele de cutiuţe de ceai şi alte sute de cutii şi borcănaşe cu "ce doreşte inima unui student înfometat", am găsit, vă rog atenţie, ceai de sunătoare. Sună frumos, aveţi dreptate, dar asta nu e totul. Printre referinţe, era următoarea menţiune: generează şi întreţine starea de bine prin optimizarea balanţei emoţionale, reducerea stresului şi a depresiei, asigurarea relaxării mentale şi psihice, stimularea gîndirii pozitive, normalizarea somnului sub aspectul duratei şi a calităţii acestuia. Aveam toate motivele să cred că-i minunea minunilor întruchipată, numai ceai nu.

 Mereu se întîmplă că lucrurile adevărate sunt cele de care te îndoieşti cel mai mult.  Şi dacă ceaiul "mare minune" îşi permite să fie cel mai tare de pe rafturi, tu nu te poţi îndoi de puterea ta Omule. Tu, care porneşti războaie şi nu le mai poţi termina. Tu, care distrugi tot ce iubeşti mai mult  pe unde mergi. Tu, care eşti pieton al aerului. 

Tu, nu lăsa pe nimeni să-ţi fure aspiraţiile, pentru că te-ai trudit a le cred. Nu da un deget nimănui, fiindcă mai tîrziu vei fi nevoit să oferi întreaga mînă. Nu-ţi inventa boli şi nu te lega la cap dacă nu te doare.

De asta suntem oameni, pentru că avem raţiune şi inteligenţă, gîndim mult şi "prost", credem repede şi vindem şi mai repede. Şi cu toate astea  eu cred că mofturia e o boală. Pe bune.

Mi-e toamna...

Miroase a somn, a oameni prefăcuţi, a oboseală, a transpiraţie...Miroase a fericire, a plăcere, a viaţă.
 Toamna se manifestă diferit pentru fiecare în parte şi oameni fiind, ne putem înşela, putem înţelege eronat, putem pierde bucuria de a trăi tot căutînd garanţiile care ne-ar asigura ca mici sunt şansele de a cădea în capcanele aceluiaşi OM.
Pentru cîţi dintre noi, toamna este o icoana a durerii?!Pentru cîţi dintre noi, toamna aduce deziluzii?! Cîţi dintre noi, toamna asta ar da "un regat pentru un cal"?! Zadarnică mi-e curiozitatea, oricum nu vreau sa ştiu răspunsuri.

Am învăţat atît de frumos să ne lăsăm inimile lovite de bătăi neîndrăgostite încît am uitat că avem piciorele din lut, iar răceala apei şi violenţa vîntului ne-ar putea distruge. Am învăţat să ne mîndrim cu defectele noastre, pentru că am înţeles că datorită acestora suntem iubiţi. Am învăţat să fim sinceri, multiplicîndu-ne astfel personalitatea. Am învăţat să ne petrecem serile făcînd lucruri inutile şi ruşinoase, iar zilele lăudîndu-ne cu victoriile incredibile. Am cel mai mare dispreţ faţă de aceste învăţături, pentru că nu le pot înţelege din punct de vedere spiritual. Şi dacă desconsiderarea e un păcat, sunt o păcătoasă...dar mai gîndesc în termenii demnităţii!

Mi-e toamnă şi lumea devine mai frumoasa, iar ochii mei învaţă să strălucească în acest anotimp...

Mesaj pentru mai tîrziu

Uneori mi-e dor...şi cînd cred că dorul acesta mă mai lasă în pace o oră- două, nu fac altceva decît să mă mint. Şi mă mint frumos, pentru că vreau să evit reacţiile seismice ce s-ar putea produce în sufletu-mi. Încerc să nu-mi mai tulbur liniştea, dar nu fac faţă. Închid ochii mai puţin şi mi-am redus din vise, dar te simt prea aproape, te văd oriunde şi asta mă complică pentru că vreau să-ţi vorbesc, să te ating, vreau să cred în privirea ta care nu m-ar minţi niciodată. Mi-am băut chiar şi ceaiul cu gheaţă, dar tot degeaba!


I-am văzut şi azi, îi văd în fiecare zi şi de fiecare dată nu-mi provoacă decît admiraţie! Am rămas surpinsă de liniştea ce au lăsat-o în urmă şi ştiu că orice aş spune, nu poate reda ce am simţit. El îi ţinea strîns mîna, exact ca acum 70 de ani. Era un adevărat domn, înalt, de vre-un metru şaptezeci, purta pălărie şi palton negru, avea pantofii bine lustruiţi şi pantalonii călcaţi şi curăţei. Inspira încredere chiar dacă trăsăturile feţei îi erau mari, accentuate. N-avea mustaţă, poate dacă avea nu mi-ar fi plăcut aşa mult. Era bărbatul perfect, pentru că alături avea o doamnă, perfectă şi ea. Femeia era mult mai mică decît el şi foarte subţire. Nu-i lăsa mîna în pace nici pentru o clipă. Culoarea pielii îi era palidă, dar expresia feţei îi era neobişnuit de însufleţită, purta o oboseală în priviri, dar era  fermecător de frumoasă. Buzele îi erau  nuanţate într-un roz care o făcea mai vie din creştet pînă-n glezne. Fruntea o avea înaltă, iar culoarea castanie a părului încerca să-i ascundă vîrsta. Îl tot privea cu ochii ei mari şi nelămuriţi. La felul cum era îmbrăcată pot zice că o chema Maria. Purta un palton cafeniu cu un guleraş alb, haina nu-i era larg deloc larga. Avea pe cap o beretă roz şi la gît o eşarfă de aceeaşi culoare înflorată, asta conturînd-o în nuanţe inteligente şi melancolice. Emana o căldură feminină puternică, poate de aceea el o trata cu atîta grijă.Mergeau atent şi foarte încet, dar demni şi mîndri. Şi în 70 de ani, n-au încetat niciodată să se iubească, şi-au educat frumos raţiunea de a fi unul pentru celălat oricînd şi oriunde.  
Primăvara chiar e un început, dar şi Toamna n-aduce niciodată cu ea sfîrşituri.


Azi am văzut ceea ce vroiam să văd: oameni cărora le place să iubească. Şi mi s-o părut al naibii de în regulă comportamentul lor. Pentru toate motivele din lume aş vrea să trăiesc şi eu o asemenea poveste, aş vrea să simt căldura mîinii tale în fiecare clipă.


p.s nu este nimic rău în aţi dori ceva cu adevărat , şapoi ştiţi vorba aia : ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se îndeplinească.

Păziţi-vă limbile!

"Am spus că tot ce-i sfînt o să rămînă." 


I. Da, ne-ai spus, dar oare credeai că noi mai ştim ce este sfînt? Credeai că sîntem atît de inteligenţi încît să putem face distincţia între ce trebuie păstrat şi ce trebuie dat uitării? Credeai că sîntem chiar atît de eleganţi încît nu ne-am vinde pe nimic? Ne credeai aşa, pe toţi, artişti ai cuvîntului vorbit? Nu puteai să faci asta, nu puteai să crezi, nu puteai să ne laşi singuri cînd lupta e încă în desfăşurare, nu puteai să ne scoţi aşa în piaţă, pentru că nu sîntem comerciali. Nu încă! 
Cunoaşte şi fă ce vrei.... vezi unde am ajuns.


II. Na, ce te-ai gîndit, să-i las pe ăştia să sufere. Îşi fac procese de conştiinţă, foarte bine. Dacă fac asta, îneamnă că trăiesc.  Trăind în suferinţă, oamenii devin nemulţumiţi. Fiind nemulţumiţi, ei sînt slabi. Slăbiţi îi pot manipula. Cu orice preţ vrei să faci să ne credem vinovaţi. Să ne simţim laşi, trădători, împiedicaţi. Încet, încet ne înveţi să ne dispreţuim propria persoană, ne cultivi sentimentul ruşinii şi ne educi durerea. Tu vrei ca zi de zi să ne simţim mai nuli decît suntem şi cu puţin noroc îţi va reuşi. Chiar dacă sîntem proşti şi mulţi, nu te putem doborî.


Am devenit produse denaturate ale societăţii. Sîntem obligaţi să ne păzim limbile, ochii şi urechile. Cu toate astea tu îţi găseşti curajul să te ridici deasupra tuturor şi să ne spui că nimic nu fusese prevăzut aşa. Ne ceri un preţ prea mare şi n-avem atîţia bani să ne plătim. Acţiunile tale sînt vecine cu cruzimea, dar noi ăştia deveniţi schilogi,   am început a te adora cînd eşti cretin. Suntem "obiectale tale de artă", ne-ai limitat, ai stabilit graniţe şi noi le respectăm, dar păzeşte-ţi limba, pentru că acţionînd cum vrei, vei avea norocul să-ţi prinzi bumerangul.


Ne-am născut cu înfrîngerea în oase, dar asta nu-ţi permite să ne ai de proşti, nici să ne prosteşti, nici să ne vulgarizezi şi nici să transformi pentru noi totul în zădărnicie.

p.s nimic prea mult, dar dinte pentru dinte 

Tu nu plîngi lacrima- o naşti

Cu siguranţă nimănui nu-i place să sufere. Şi totuşi societatea în care trăim nu mai e grasă, nu mai e veselă, nu mai e politicoasă. Nu că n-ar vrea, dar timp nu-i mai ajunge şi rîde, rîde pentru a-şi da 

curaj, pentru a putea merge mai departe, pentru a nu fi privită total pe dos şi pentru a n-o doborî golul din jur.

Şi să vedeţi Dumnevoastre acum unde stă neruşinarea omului!!!

Ce te gîndeşti, mă, dacă ăştia suferă şi cu toate astea sînt fericiţi, hai să miorlăi şi eu. Bine, dar aşa cum viaţa n-are nevoie de regizor, povestea asta nu e decît o scenă proastă, care te face să ne simţi şi mai prost.

Ai început şi-ai fost multumit, dar numai de-ar fi durat... Te-a obosit mai repede decît credeai, te-a călcat în picioare, neoferindu-ţi timp pentru revanşă, te-a îngenunchiat, ţi-a plecat capul şi te-a lăsat să gîndeşti. 

Gîndind, ai înţeles că diferenţa dintre tine şi ei e o nimica toată la prima vedere. Ei plîng lacrima, iar tu o naşti. Pe ei suferinţa îi face oameni, pe tine te dezumanizează, ei luptă pentru a-şi recîştiga terenul, tu nu faci altceva decît să-ţi scoţi teren la licitaţie, pentru ei lumea e simplu de complicată, pentru tine e complicat de simplă. Ei nu pretind nimic, vor doar să-şi îngheţe lacrima, iar tu pretinzi că eşti om mare. Ai fi fiind, dar e ridicol să-ţi inventezi suferinţa şi e demn de milă faptul că vrei să te ridici deasupra tuturor, născînd o lacrimă. Apelezi la minciună şi la un alter ego, doar pentru aţi face existenţa mai dramatică, pentru a fi compătimit şi pentru a fi înălţat mai mult decît meriţi.

Nu te mai milogi atîta, omule. Luptă, pentru că ai pentru ce. 

Îţi place să te joci, foarte bine. Joacă-te de-a viaţa fericită, învaţăi şi pe alţii regulile jocului. Fii un artist al lacrimii, încetează s-o mai transformi într-o piatră funerară.

Să ne întoarcem la oile noastre

     Tot ce se întîmplă e ciudat, am încetat să mă mai regăsesc, mă recunosc tot mai greu, iar urma-mi devine străină. Am început s-o fac pe originala în popuşoi, uitînd că nu trebuie să mă îndepărtez prea mult de "oile mele".


  Am ruginit jumătate şi habar n-am ce sporeşte procesul acesta de oxidare, dar, domnii mei, mi-a cam obosit sufletul de atîţia pictori şi atîtea portrete. Fiecare mă mîzgîleşte cum îi place mai mult, crezînd că eu le voi dezarma succesul, dar de unde? O pictură albă şi rece nu e niciodată un subiect mare.
Am imaginat oi, reveniri, hîrtii care-mi permiteau înturnarea, tot ce doriţi, numai să nu uit că totul în lumea asta e o fărîmă de artă. Mi-am invitat mintea la creaţie pentru a nu-mi pierde fiinţa.


    M-am născut acrobat fără plasă, cu toate astea am devenit iscusită în exerciţii dificile de echilibristică, poate tocmai de aceea că mereu poţi găsi în buzunarul cămăşii mele un bilet de reîntoarce. 
Oricînd pot pleca, abandonînd şi lăsînd totul baltă, fără nici o remuşcare, fără nici o părere de rău. Limita disperării nu m-a atins încă niciodată, şi-n lumea în care totul e zi şi noapte, lumină şi întuneric, dragoste şi dezgust eu săvîrşesc cel mai grav păcat, acela de a nu mai dori nimic, de a nu mai avea chef, de a cădea pradă lenii şi naivităţii.
     Care păcat, care chef, care lene şi care oi?! Cînd noi trăim în secolul XXI, secolul  în care dezorganizarea aceasta nu mai e un argument, este o dovadă că oamenii nu-şi mai pun multe probleme şi fiind născuţi în plictiseala, ei nu puteau funcţiona decît prin plictiseala. Nu că asta i-ar face mai înţelepţi, dar le place să creadă că au cea mai grea misiune.


   Mă pierd în atîtea litere, de asta prefaceţi-vă că nu vam scris, prefaceţi-vă că n-aveţi idee de nimic, prefaceţi-vă că vă prefaceţi, pentru că eu m-am întors la oile mele. Acolo unde ţesătura fină a inocenţei îmi ţine de cald, acolo unde nimic nu mă poate descuraja şi totul mă face să cred că-s un OM mare, calculat, un om bun dintre cei mai buni.


p.s pescuiţi bună dispoziţie :)

Vulturul nu prinde muşte

"Nu pot spune nici acum ce m-a facut sa ma opresc asupra ta:*"

mmmmmmmm băiete, chiar să fi crezut că "vulturii pot prinde muşte"? Niciodată, eventual pot prinde cîte-o vrăbiuţă, dar nu o muscă.:D

Erai o pasăre care ataca prada cu o viteză de 150 km/h, aveai ghearele foarte puternice şi în aparenţă nu-ţi putea scăpa nimic. Atacai direct, fără să te gîndeşti prea mult la consecinţe şi pentru că tentativele îţi erau încoronate de succes, credeai că poţi avea tot ce-ţi doreşti. Învăţai pe zi ce trece tot mai mult şi mai mult, te antrenai şi atacai din nou, dar nu muşte. Te ridicai în înaltul cerului şi de acolo erai privit cu mult jind, păsări măiestre te admirau şi pentru prima dată în viaţă şi-ar fi dorit ca următoarea ta pradă să fie una din ele. Se purtau la modul cel mai disperant posibil şi totuşi, cu unele excepţii, îţi plăcea să îndeplineşti dorinţe.

Ai devenit rege, ţi se tulbura sîngele numai la gîndul că într-un tîrziu vei poseda o pradă nouă şi totul îţi părea sub semnul veşniciei, îţi imaginai că ştii ce-ţi doreşti de la viaţă, erai mulţumit că găseşti fără să cauţi şi ţi se dă fără să ceri, dar ţi s-a răsturnat lumea într-o zi.

Nu era ea pasăre fără aripi, nici vrăbiuţă, nici privighetoare, nici chiar pupăză nu era, doar că avuse norocul de a se naşte în zodia de-a nu fi semănat cu nimeni. În cazul ei tot îţi ratau atacurile, era mai rapidă decît tine, iar asta nu te descuraja cîtuşi de puţin, din contra cu fiecare atac îţi părea că eşti mai aproape şi mai aproape. Într-un final ai prins-o, dar numai acţionînd într-un mod mai inteligent, iar asta ţi-a dat elanul să zbori către departe, să dobori aerul rece ce-ţi atingea pieptul şi să străbaţi văzduhul capricios. Era a ta fără îndoială.

TU- atît de mare şi de puternic vultur, EA- atît de mică şi lipsită de apărare. 

Dacă nu poţi spune ce te-a făcut să te opreşti asupra ei, nu o face. 

Dacă te simţi bîntuit de o forţă care te depăşeşte, spune-i nimic, vorbeştei despre o filosofie inexistentă, fă-i cadou liniştea imaculată, onoreaz-o cu tăcerea ta.

p.s nu ştiu ce să mai zic, mi-a cam bătut virgula punctul.

Mai miros a tine

Nu vreau să te sperii, dar cînd te-am cunoscut puteam să jur că nu-mi vei fi drag, pentru că nu te vedeam egal cu mine. Mă îndoiam de tine şi credeam că lucrurile nu pot merge aşa de parcă totul ar fi unt pe pîine. Erai cel care încălca regulile fără neruşinare şi îi plăcea la nebunie să-mi dea avansuri, aşa încît nu-mi puteam căuta de ale mele. Slavă Domnului că s-a făcut lumină.


Din zilele acelea îmi amintesc că ploua, totuşi pentru tine era totul posibil, pentru că ştiai ce vrei. Ne tot prindea ploaia şi deveneam o fluturare de păr în umezeala rece şi devoratoare, deveneam zîmbetul eliberat din cătuşele de plumb şi salvam lacrimile care părăseau grăbite obrazul pe care picurau. Totul se întîmpla altfel, nu mai era ca la şaisprezece ani.  Şi-a început să-mi fie frică.
M-am purtat ca un copil şi cu ploaia de mîna, ne-am oprit la şapte mii de cafenele de prin centru, pentru că mi se părea mie, că una era prea întunecoasă, alta prea rece, una prea afumată, alta prea fiţoasă, una prea de ceară şi alta prea de albastru. Nici nu ştii unde stă deşteptăciunea omului. :D  
Într-un sfîrşit am găsit un loc în care am povestit pînă la înalţimea unei rime. Acum amintindu-mi cele trecute, mă găndeam că prea am picat cu musca-n lapte, dar m-am înşelat, ai zis tu.


Nu cred că totul e o întîmplare, chiar dacă în aparenţă pare a fi.
Am început să-mi controlez acţiunile, să renunţ la ambiţie şi să abandonez principiile. N-am făcut-o din cauza ta ci datorită ţie. M-am lovit brusc şi mi-am dat seama că natura mi-a dat o bună scrisoare de recomandaţie. Aşa cum mi-am dat seama în copilărie, că nu e deajuns să visez. Ceva mai tirziu, că iluziile nu sînt principala mea preocupare şi niciodată nu vor fi. Şi mai tirziu, că vreau să mă fac jurnalist, chiar dacă mama mea e profesoară şi i-ar fi plăcut s-o urmez. Mi-am dat seama că eşti tu. Şi aşa a început totul.


 Ai inventat o lume pentru mine. 
Şi i-a auzi idioţenie, mi-a intrat în cap că îs frumoasă, poate chiar şi deşteptăciunea pămîntului sînt!  Iaca, na, poftim de vezi, mai enervează-te de poţi şi dacă mai ai pe cine! :P

Rugaţi-vă să nu vă crească aripi.

Doamnelor şi domnilor, adesea ni se întîmplă să iubim cărţi şi autori, melodii şi interpreţi, pictori şi tablouri, stări inexistente şi tot felul de naivităţi.

Mie îmi place Paler. Este scriitorul meu preferat, iar cartea "Rugaţi-vă să nu vă crească aripi" este o lecţie de singurătate, de sinceritate, de regăsire a sinelui şi de înfruntare a slăbiciunilor. Cînd am citit cartea, m-a cuprins un sentiment de ciudă şi admiraţie, de frică şi vulgaritate. Aveam senzanţia că acest mare pesimist este şi cel mai mare pofesor de fericire, pentru că nu s-a lăsat intimidat, a fost sincer pînă la capăt şi a spus tot ceea ce a avut de spus, chiar dacă multora nu le place. 

Întreaga lucrare e un cîmp de luptă, în care se înfruntă trecutul cu prezentul şi spre regretul multora dintre noi, în acest război nu există victorie. Şi prezentul şi trecutul au, pînă la urmă, aceeşi duşmani şi aceeşi prieteni, şi în ambele timpuri nu ţi se cere să faci decît două lucruri: ori renunţi la cunoscut, la ceea ce ai dreptul să ştii, ori renunţi să fii fericit, să laşi vîntul să-ţi fure din palmă ultima fărîmă de eternitate.

Cu ce m-am ales eu din această lectură?!  Am învăţat că am toate şansele sa-mi îndeplinesc destinul, am învăţat că e  o izbîndă să priveşti necunoscutul în ochi, am învăţat că a te comporta ca un cerşetor  e umil, e o prostie. Nu e vina nimănui că cerşeşti prietenia şi iubirea oamenilor care nu au timp pentru tine şi îi îndepărtezi pe cei pentru care valorezi ceva. Dar există şi oameni ciudaţi care rătăcesc drumul, oameni care ratează şansele care le-ar uşura existenţa, oameni care nu au curajul să se ţină de deget cu dragostea.

Rugaţi-vă să nu vă crească aripi, în horoscopul de azi scrie că e primejdios să crezi în zbor, atunci cînd nu poţi visa.

p.s " I-am promis că mă voi ridica.
        Mi-am promis că îl voi ajunge."

“Actualitatea trebuie să ne facă să pricepem ceea ce se întîmplă în jurul nostru, nicidecum să ne sperie.”

            Ar părea absurd, dar pot să afirm că actualitatea chiar nu ne sperie. Oamenii sînt neinformaţi, neinteresaţi şi absolut indiferenţi de ceea ce se întîmplă în jurul lor. Secolul nostru n-are timp de prostii. De ce trebuie să ştii ce mai fac japonezii, cum se  descurcă francezii şi cît mai pot duce germanii în spinare UE?, cînt poţi sta lejer în pat uitîndu-te la un film, îţi poţi pierde jumătate din zi pe facebook sau pe mess, sau pur şi simplu poţi dormi toată ziua.

            Azi sîntem apăraţi din ce în ce mai mult de obligaţia de a gîndi. E destul să alegi ceva ce ţi se pare convenabil şi gata, ceea ce se întîmplă în jurul tău îţi trece pe lîngă urechi.

            Actualitatea trebuie să ne deschidă ochii ca să putem privi în jur, să deosebim bunul de “nebun” şi să fim în stare de a compara, de a analiza critic o informaţie, dar nu să ne sperie.

            Neinformarea este boala secolului, iar sperietura generată de lipsa  informaţiilor este un defect al structurii noastre psihice, o boală umilitoare, atunci cînd vrei să discuţi corect şi demn, de la egal la egal. Sîntem “generaţia speriată”, pentru că habar nu avem ce se petrece în jurul nostru.

            E demn pentru un om să fie mereu blocat într-un trafic intens de informaţie şi curiozitate, e frumos din partea lui să arate că contează ceea ce se întîmplă în juru-i. Şi e urît pentru un om să nu ţină pasul cu actualitatea, e o slăbiciune care nu ne face cinste.

E "naiv"să fii o stea.

Niciodată să nu-ţi pară rău că te-ai născut stea. Nu-ţi pune prea multe întrebări, pentru că răspunsurile nu-ţi vor servi la nimic, ci doar mulţumeşte-te cu vîrsta sufletului tău, mulţumeşte-te cu simplul motiv că dispariţia ta ar fi inadmisibilă.
E "naiv" să fii o stea, pentru că stelele au învăţat să cadă.
 Adevărul e că tot ceea ce le e străin, le duce la pieire.


Credeam că stelele nu cad niciodată, credeam că nimic nu le poate opri din calea lor, credeam că dacă ai prinde-o în căuşul palmei ai încerca să-i sporeşti fericirea, să-i măreşti personalitatea, să-i înăbuşi urletul. Dar "TU" nu faci altceva decît s-o determini să creadă că s-a născut la casa de nebuni, că din pleiadă a învăţat ce a învăţat şi a făcut ce a făcut, că" e corect faţă de tine să dovedeşti că eşti mai puţin, înainte de a dovedi cît de multe poţi fi".
 De ce tocmai tu ai tulburat liniştea unei stele? chiar dacă cînd te uitai la ea te simţeai pe tine, simţeai liniştea,  simţeai căldura mîinii ei chiar dacă nu i-ai atins-o niciodată.
Ţi-a zis că eşti rău de foarte multe ori, dar eşti aşa pentru că nu poţi fi bun, pentru că ţi-e frica  ca umbra ei să nu redevină fiinţă, pentru că nu vrei să te pierzi niciodată, pentru că nu-i vei putea îndrăgi nebunia.
De atîtea ori s-ar fi abătut din drumul ei - pentru tine, cel care nici nu meritai. Ar fi renunţat la strălucire, pentru   ca fiind alături de tine să şi-o poată cîştiga din nou. S-ar fi dezis de viaţa unei stele, pentru că trăirile tale erau mult mai umane.
Ar fi  vrut să-ţi poată înţelege limitele din momentul în care te-a văzut. Ar fi vrut ca primăvara ei s-o întîlnească pe a ta. Ar fi vrut să facă parte din lumea-ţi, chiar dacă tu o priveai pe dos. Ar fi vrut ca totul să depindă de voi, dar tu ai fost cel care a citit verdictul:"Totul depinde de mine" şi ţi-a respectat alegerea ,maestre!
Nu pretinde că te cunoaşte, dar este o stea şi asta îi oferă superioritate. Toate acţiunile tale cuvinte sînt pentru ea, care de cele mai multe ori îi rănesc simţirile. Devii vulnerabil chiar dacă nu ăsta ţi-e adevăratul scop. Omule, ţi-a conturat un chip nemeritat, dar nici măcar nu-i pare rău. Erau vremi cînd pentru tine zîmbea, pentru tine îşi remodela visurile, pentru tine vroia să fie o STEA.
Revin-o şi sărută-i fruntea, dovedeşte-i că nu e naiv să fii o stea!

p.s  lui P.

Fetiţa care iubea prea mult chibriturile.

   Forţa atracţiei universale funcţionează pentru mine şi în cazul alegerii cărţilor pentru lectură. Nu ştiu cum Dumnezeu se întîmplă, dar la o simplă căutare, aleg cărţile în care oroarea, frumuseţea, cruzimea, farmecul, suferinţa şi marea speranţă sînt la ele acasă.

  "Fetiţa care iubea prea mult chibriturile" este cartea care m-a impresionat pînă dincolo de punctul obişnuit. Atunci cînd am vazut-o pe raft şi am răsfoit-o, am avut senzaţia că e o poveste bună, "o poezie pură". 

Scris de Gaetan Soucy, romanul este considerat o capodoperă a literaturii canadiene contemporane .

  Nu voi apuca să rezumez, pentru că istorioara e prea ciudată pentru a fi înţeleasă din povestire, dar aş avea marele drept să zic că această carte este pe cît de fascinantă , pe atît de infiorătotoare.

   Universul pe care scriitorul l-a imaginat este unul al suferinţei, iar personajelor le-a revenit rolul de a vieţui în pînza care te privează de libertate de la o zi la alta. În acest domeniu familial se concentrează toată suferinţa omenirii, toate concepţiile etice, religioase, filosofice, istorice şi morale ale societăţii.

  "Perspectiva terifiantă asupra lumii" este povestită aşa cum o poate percepe o minte de adolescent care a cunoscut: moarte, viaţa, iubire, durere, suferinţa, morala, urît, frumos. 

Avem de-a face cu o normalitate sărită de pe fix, care se produce împotriva firii şi în ciuda naturalului, cu personaje bestiale: un părinte tiranic care îşi supune copii zilnic unor torturi fizice şi psihice (acesta terminînduse cu moartea prin spînzurare), o fetiţă care nici măcar nu-şi cunoaşte sexul şi  fratele ei, conturat ca un personaj întîrziat mintal ( amîndoi fiind crescuţi într-o pădure, izolaţi de oameni şi condamnaţi la sălbăticie). Ar fi frumos dacă lucrurile s-ar sfîrşi aici , dar mai are loc şi un viol incestuos dintre frate şi soră, şi în urma căruia urmează sa se nască un copil.

   Acestea sînt doar cîteva dintre detaliile minuţioase care ne oferă un aer tragic , dureros şi naiv. 

   E o carte ciudată, dar nu mitocană, care a îndepărtat naturalul ca să ajungă la grozăvie, scrisă de omul care crede în adevărul că:"totul se sfîrşeşte prin a se sfîrşi pe acest pămînt " şi citită de cei care nu ştiu că sunt sărăciţi de tot ce nu ştiu să numească, de cei ce nu ştiu că visurile nu le aduc niciodată nimic bun, ca şi amintirile de altfel, de cei ce dau vina pe imposibil şi cred că treaba lor pe pămînt e să găsească răspunsuri.

  Un roman de înaltă calitate pe care îl recomand celor care pot trece uşor peste duritate, peste lipsa de logică a anumitor lucruri, peste cruzime şi mitocănie, pentru că e o lucrare dificilă. E o carte cum puţine se pot scrie şi "cum puţine se pot citi".
    Vă veţi întreba cum este posibil ca astfel de lucruri să aibă trecere în societate?!  Ei bine, gîndiţi-vă că toate acestea s-au întîmplat pentru că 4 ani este vîrsta la care iubesti cel mai mult chibriturile.

Elogiu mamei vitrege

E clar că în cazul în care nu-mi fac timp să  învăţ ceea ce mi se predă la şcoală, pentru că mi se pare inutil, ar trebui să citesc altceva. Orice, dar să citesc, pentru că am făcut o obsesie pentru cărţi. 
Săptămîna trecută am găsit "cartea genială a unui scriitor de geniu" pe care o tot căutam de un an şi mai bine: "Elogiu mamei vitrege" de Mario Vargas Llosa. 
Nu sînt o cititoare înrăită a operelor sale şi nici nu credeam vre-o dată c-o să îndrăgesc ceea ce scrie Llosa, dar cartea asta este una îndrăzneaţă, chiar dacă e unica sa operă erotică. M-am mirat cînd am aflat că este cîştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură în 2010 şi nu m-am m-ai îndoit de merit cînd am terminat de citit acest "elogiu".
Este un roman erotic foarte plastic, rafinat şi elegant. Mărturisesc însă că sînt momente în care nu poţi să citeşti mai departe, pur şi simplu îţi pare că prea s-a aruncat scriitorul în ţesătura subtilă de perversităţii. Dar nu te poţi opri, pentru că măiestria pe care o posedă Llosa în ale povestitului te intrigă, îţi sporeşte curiozitatea, iar lucrurilor sau acţiunilor normale şi naturale le oferă capacitatea de a se înfăţisa ca ceva frumos, armonios, pur, ceva lipsit de perfecţiune şi totuşi atît de vital. 
Citind cartea nu ve-ţi roşi în nici un moment, nu vă va provoca dezgust nici o scenă, pentru că autorul a transformat totul în artă, în frumuseţe, în joc şi în  cult.
Elogiu confirmă existenţa fericirii, dar cu condiţia s-o cauţi acolo unde e cu putinţă. E important să înţelegem că există şi că o putem pierde la fel de uşor cum am gasit-o, pentru că ea "e vremelnică, individuală, în mod excepţional duală, rareori tripartită şi niciodată colectivă, municipală."
În lucrarea asta, toată lumea iubeşte pe toată lumea, ţinînd cont că" familia cu pricina" nu e deloc sfîntă. Amorul fizic dintre provocatoarea dona Lucrecia, mama vitregă, şi don Rigoberto, tatăl, "solitar practicant al ritualurilor igienice şi fantezint îndrăgostit de iubita lui şoţie", la fel şi legătura dintre dona Lucrecia şi impudicul Fonchito, fiul, le va îngrădi dreptul la fericire tuturor, iar romanul va îmbrăca cămaşa cu sfîrşit tragic.
 Banditul acesta e un monstru lipsit de remuşcări,a cărui acţiuni tragiste, porniri angelice , priviri galeşe şi demne de milă şi dragoste pot corupe totul. Şmecherul a reuşit  să-şi  alunge mama vitregă, să-şi transforme tatăl într-un suflet chinuit, să dezorganizeze armonia în familie şi să pună stăpînirea pe fericirea care le satisfăcea dorinţele.
Dacă v-am stîrnit cît de puţin curiozitatea, citiţi cartea, pentru că povestită ar părea ridicolă, şi ar crea senzaţia de incapacitatea de a scrie a autorului, şi-ar pierde din esenţe. 


P.S  E adevărat: pentru mine, să citesc ce-mi place înseamnă să fiu fericită.

La mulţi ani... pentru mine!

Martie este luna în care simţim răsfăţul şi cunoaştem alintul. Luna în care pielea noastră a furat aroma florilor, ochii-albastrul şi seninul cerului, părul-curbele şi rebelitatea valurilor, privirea-razele soarelui şi duritatea diamantului, zîmbetul-blîndeţea porumbiţei. 

În această perioadă perfecţiunea noastră e văzută mult mai profundă, pentru că primavara se identifică cu veşnicia, iar veşnicia cu chipul Femeii.

În fiecare an, Martie ăsta îmi oferă dublă sărbătoare şi teoretic ar trebui să fiu de două ori mai fericită, de două ori femeie, de două ori mai suverană. 

Dumnezeu a hotărît să îmbie mult prea frumos "Ziua internaţională a Femeii" cu Ziua în care mama mi-a dat lumină în ochi , ziua mea.

Am făcut 19 ani şi mă simt curtată de acele sentimente renascentine, pasionale, într-un cuvînt mă simt mult mai bine. Aerul acesta de om responsabil, important, independent a atins stînca personalităţii mele.

Voi toţi mi-aţi cîntat prea frumos de ziua mea, încît nici acum nu pot uita surprizele pe care nici măcar să mi le imaginez nu aş fi reuşit, mesajele care m-au abundat întreaga zi şi avalanşa de căldură sufletească pe care mi-aţi oferit-o.

Şi pentru prima dată în cei 19 ani am înţeles că merită să trăieşti chiar dacă de cele mai multe ori viaţa îţi lasă plumb în ochi şi gri în inimă. Credeţi-mă, merită să-ţi vezi plitiseala, să-ţi simţi momentele tale de glorie şi clipele în care raţiunea îţi cedează, momentele în care îţi afli adevărata valoare şi marele rol pe care îl joci în viaţa altor persoane... şi credeţi-mă că veţi rămîne uimiţi!

Momentele de prietenie oferite mi-au triplat intensitatea emoţiilor, pentru că oamenii care mi-au urat "La mulţi ani!' au fost mult prea mulţi. Voi m-aţi ajutat să mă simt importantă, m-aţi determinat să cred că merit, mi-aţi aruncat cea de-a 19-a aniversare în pînza eternităţii şi cred că  pîna una alta, va fi unica memorabilă !

De 18 ani mă bucur de cele mai neînsemnate aniversări, de 18 ani în ziua asta atît de lungă, unii "actori sociali" mă dau uitării, mă tot amînă, iar culmea nebuniei e că anul acesta chiar nu mă aşteptam ca rezultatul să fie diferit.

M-aţi transformat în păpădie, m-aţi ajutat să zbor neavînd aripi şi să vorbesc în marea lipsă a cuvintelor.

Mi-aţi oferit momente unice, momente în care am simţit forma şi starea fericirii, momente importante pentru mine şi nesemnificative pentru voi.

Eram atît de simplu fericită încît mi-aş fi dorit ca  în fiecare zi de atunci încolo să fi fost sărbătorita.

Datorită vouă am renunţat la cariocă şi la calendar, de acum nu-mi mai programez bucuria de a trăi.

...Şi mai am o singură datorie. Aceea de a mulţumi!
P.S Mulţumescccc celor care mi-au cîntat de ziua mea!

Oare te mai pot întreba "Unde eşti?"

"Numai dragostea şi prietenia anulează solitudinea zilelor noastre.Fericirea nu este dreptul fiecăruia, ci o luptă dusă clipă de clipă şi cred că, atunci cînd ni se înfăţişează, trebuie să ştim s-o trăim."
"Unde eşti ?" de Marc Levy este o poveste de dragoste spectaculoasă.
 De fapt, toate poveştile de dragoste poartă firul ăsta al spectaculozităţii, al irepetabilului şi al unicităţii, al profundului si al sincerităţii, dar romanul  este manevrat de destin , cel care are grijă ca lucrurile veşnice să nu pară deloc veşnice, ca fericirea s-o găseşti  acolo unde nu o cauţi şi ca promisiunile odată făcute,  să prindă şi viaţă, oricît ne-am împotrivi noi.Un lucru memorabil este şi ăsta:  mereu vei fi la ţintă , dar nu în centru. Mereu vei fi aproape, dar totuşi atît de departe.
 Nu e nevoie să citeşti zeci de cărţi, sute de cărţii , mii de cărţi ca să-ţi dai seama că absenţa persoanei care poartă în piept două inimi, că distanţa care vă separă nu se exprimă doar în kilometri. Iubind , fiecare dintre noi îşi asumă o responsabilitate, iar fricoşii, laşii, trădătorii neavînd această voinţă dau vina pe depărtare, pe distanţă , pe ochii care nu se văd se uită. Oamenii ăştia gresesc fără să conştientizeze.
Cum te poate ajuta distanţa să uiţii ochii care erau cei mai senini şi cei mai clari din lume, ochii în care te vedeai ca într-o oglindă, ochii care-i putea-i citi neştiind alfabetul şi care-ţi vorbeau fără cuvinte. Cum te poate ajuta depărtarea să uiţi mirosul cel mai curat din lume, atingerea cea mai fină, căldura cea mai suportabilă şi amintirea cea mai valoroasă. Cum poţi uita omul care-ţi jură dragoste veşnică şi numai închizînd ochii , îl vezi?! Se mai înşeală oamenii, dar o fac numai pentru aşi justifica acţiunile, pentru a nu-i roade îndoiala.
Nu fiţi răi, fiţi direcţi, dar faceţi-o cu multă subtilitate , pentru că chiar dacă pare a fi o chestie de vocabular, riscăm să-i împingem în butoiul deznădejdii pe cei care nu o merită. Nu profitaţi de slăbiciunea nimănui , pentru că nu e corect.

Înfruntă-ţi nefericirea chiar dacă uneori te simţi atrasă de ea, pentru că nu o poţi înfrunta, pentru că acceptînd-o crezi ca fugi de ea, crezi că o poţi amăgi. Nu fugi de cei care te iubesc şi nu oferi dragoste celor pe care nu-i cunoşti, îşi permite şi destinul să fie mai straniu , dar nu trebuie să faci abuz.
Forţa sentimentelor e groaznică, ea poate mişca marea din loc, poate să te urmărească şi să te chinuie o viaţă întreagă, poate să-ţi stea în calea fericirii, poate să te trădeze în materie de seducţie, poate să-i nedreptăţească pe unii şi să-i mulţumească pe alţii.

Am devenit ignoranţi , pentru că prea mult ne dorim ca cineva să se ocupe de noi, să ne poarte de grijă sau măcar să ne împărţim libertatea, fără a-i da un sens.

O altă " pînză de păianjen".

"Pînză de păianjen" este romanul care se poate lectura fără oprire. Cei care deja l-au citit înţeleg ceea ce spun, cei care nu , nu au decît să o facă.
Aş putea critica şi această carte, dar nu cred că-s tocmai eu persoana potrivită. Las să o facă alţii mai îndrazneţi şi mai curajoşi.
E o lucrare care chiar dacă se bazează pe ficţiune , prea mult se identifică cu realitatea, pare a fi o autobiografie. Şi atunci mă tot întreb cum Dumnezeu să permiţi şi să nu observi că în jurul tău se ţese o pînză sinistră de păianjen, cum să te laşi chiar atît de purtată de val, cum să nu poţi deosebi utilul de inutil, şi plăcutul de obligalie. Oricare ar fi răspunsurile, cert este că Cella Serghi, autoarea romanului, este o luptătoare , este o femeie sinceră pînă la cruzime şi cuceritoare, este omul care a acceptat regulile înainte să înceapă jocul şi totuşi le încălca ori de cîte ori îi ceda firea, ori de cîte ori ispita i se aşeza pe umăr. Ea a sărit mai sus decît umbra ei şi asta a aruncat-o direct într-o pînză. Pînză împletită cu multă pasiune, sensibilitate, intrigă, solidaritate, feminism, voinţă şi ambiţie, pînză de păianjen.
Titlul lucrării  joacă un rol minim în toată povestea asta, pentru ca el se sugerează indirect pe parcursul întregii creaţii. Cert este că noi toţi trăim poveşti , toţi sîntem muşte care din neatenţie rămîn în captivitate, tot încîlcindu-se într-o pînză de păianjen. Totul ete pregătit, iar prezeneţa noastră este aşteptată.
O fi cam incult romanul asta , plin de gafe , de nesinceritaţi, de înşelătorii dar  realitatea este desenată fără mască, e aşa plicticoasă, crudă, rece , sumbră şi neagră cum o putem simţi oricînd, oriunde, oricum.
Avem dreptul să spunem  că nu e educativ cîtuşi de puţin, avem acest drept şi avem şi dreptate, dar un lucru putem învăţa din povestea asta reală, trăită şi rezumată, să nu ne complicăm cînd nu ne-o cere nimeni, " să nu ne legăm la cap fără să ne doară", să ne repetăm mereu că " familia mea începe cu mine" şi chiar dacă rădăcinile nu îţi sunt chiar atît de puternice şi de sănătoase cum ti-ai dori , să nu uiti că tu poţi să fii altfel, poţi să schimbi mersul lucrurile, ai acest drept fără a fi judecat. Mai e nevoie să înţelegi că poţi să ai lucru bun, să fii tu bun în ceea ce faci şi totuşi şeful dacă e şef , poate fi nebun.
Nu căuta şi nu visa la mai mult decît poţi duce , pentru ca rişti sa fii înghiţit.
Nu rîvni nimic de la apropiaţi şi pieteni , pentru că adevărata fericire nu e asta.
Nu  te juca cu oamenii  atîta timp cît în  sufletul tău e numai dezordine.
Suportă viaţa cu gîndul treaz şi vorba aceea, "nu e necuratul chiar atît de negru".
Nu ocoli şi nu fă popas , atunci cînd ştii exact unde vrei să mergi, pentru că te întrec alţii care nici habar n-au încotro se îndreaptă.

Fă ceea ce-ţi place, iubeşte ceea ce vrei, traieşte-ţi zilele după bunul tău plac , gîndeşte cum vrei , lasă-te cuprins de pasiune şi nu te crede niciodată un om pierdut , pentru ca nu ai cum să fii atîta timp cînt ai memorii, ai mofturi, eşti îndrăgostit şi romantic, faci gafe şi dezvăluiri , cauţi un sfîrşit frumos pentru povestea ta.