Dacă scriam despre vară, la Marcica, Lenuța, Petrică, Andrieș și încă o jumătate de clasă, puteai citi: E vară. Soarele e mai darnic ca niciodată, toată pădurea a îmbrăcat un verde puternic, iar lanurile au o culoare argintie... Așteptăm cu nerăbdare vacanța mare.
Dacă însă ni se cerea să scriem despre iarnă, toată lumea rece și înghețată începea a scrie așa: A sosit iarna. Din cer cad fulgi mari și pufoși. Pămîntul poartă o mantie albă de zăpadă. Peisajul este unul de vis, iar săniuțele din omătul alb ca spuma laptelui nu fac altceva decît să întărească peisajul.
Și cu primăvara era la fel de ușor. Mai multă veselie, zbenguială, viață printre rînduri și o notă bună îți era asigurată.
Dar stați să vedeți ce frumoase erau compunerile noastre despre toamnă. Dacă aveam norocul să ne ceară doamna profesoară să le citim cu voce tare, totul mirosea a aceeași sursă de inspirație.
Totul începea cu: E toamnă iar. Copacii sunt puțini speriați de ce li se întîmplă... Apoi povestea trecea și pe la covorul așternut pe jos din frunze multicolore și se sfîrșea cu mesaje optimiste, de genul: mai bine mă îmbrac și ies la joacă sau cu siguranța vara va veni din nou.
Stau și mă gîndesc cît de aproape eram atunci de realitate și cît de rupți suntem astăzi. E ciudat că pe vremea aceea descopeream misterele unul cîte unul, acum nu facem decît să le băgăm într-o ceață și mai mare. Atunci eram inocenți și mucoși, însă tocmai aceea era adevărata fericire. Acum ne dăm poalele peste cap în fața lumii și tot dezamăgiți suntem. Habar n-aveam că fericirea nu e euforia, vîrtejul, beția, senzualitatea difuză, camuflate în atîtea învelișuri menite să ne secătuiască sufletele adolescentine.
Acum e război. Nici mucoșii nu mai sunt mucoși , nici compunerile nu mai sunt compuneri, nici toamna nu mai e toamna, nici oamenii mari nu mai sunt atît de mari.
Punct.
