Norocul nu umblă târâş, ci zboară pe aripi iuţi şi-ţi iese, când îi vine rândul, fără de veste-n cale; degeaba îl cauţi când nu-l găseşti; degeaba fugi când el aleargă după tine; norocul tău e numai al tău, şi chiar dacă nu l-ai cunoaşte tu pe el, te cunoaşte el pe tine şi nu te părăseşte. Te miri însă de unde iese, şi de aceea stai mereu gata, ca să-l apuci precum rândunica prinde musca din zbor.

(Ioan Slavici)

„Atunci vă propun, cu seriozitatea ultimelor cuvinte spuse în viaţa asta, să facem un compromis: să ieşim în spaţii deschise, să ne asumăm riscul pentru celălalt, să aşteptăm, lângă cel care îşi întinde braţele lângă noi, ca noul val al istoriei să ne trezească. Poate că deja acest lucru de întâmplă, subteran şi silenţios, aşa cum fac mlădiţele care palpită sub pământul iernii. Să fie ceva pentru care merită totuşi să suferi şi să mori: o comuniune între oameni, un pact între învinşi. Un singur turn, da, dar scâteietor şi indestructibil. ” – Înainte de tăcere

Proştii şi urâţii se bucură de toate pe lumea asta. Stau relaxaţi şi cască gura la spectacol. Dacă nu cunosc sensul victoriei, sunt scutiţi cel puţin de cunoaşterea înfrângerii. Trăiesc aşa cum ar trebui cu toţii să trăim – neperturbaţi, indiferenţi şi fără nelinişti. Nu-i ruinează pe alţii, dar nici ei nu sunt ruinaţi de alţii.