Un blestem nebanuit

 „Acesta era blestemul: singuratatea regasita in iubire, altfel decat in lupta vietii. Iubesti si ca sa nu mai fii singur, ca sa te insotesti. Dar iubind, te indragostesti de altcineva decat de omul plenar si real – trecut, prezent si viitor – pe care crezi ca-l ai prin gestul de cuprindere si insotire, al dragostei. Cunosti o femeie, o vezi, o auzi, constatand o serie de calitati si defecte, distrat si in treacat, sau atent si cu dinadins, te deprinzi sa ramai „tu” in prezenta ei, adica spectator mai mult sau mai putin atras de spectacolul feminitatii ei, o critici mintal, o apreciezi uneori si o accepti treptat, afland cum e frumoasa, cum e desteapta sau cum e mediocra, avand surprize agreabile si dezamagiri suparatoare, pana cand intr-o zi, simti ca mai presus de aprecierea ta, femeia aceea a devenit un fel de secret intim, pe care-l stii numai tu. Bataia de inima pe care ti-o da acest secret te face sa respiri adanc propriul tau suflet in care au aparut arome mai misterioase decat cele aduse de sevele pamantului. Intinzi bratele spre primavara lor. Iubesti. Si femeia de mult cunoscuta iti pare noua, din clipa in care ai intalnit-o. Te miri ca n-ai vazut de atunci ceea ce abia acum descoperi intr-o evidenta edenica. E o mirare intensa ca geniul, oricat ar fi de plat ceea ce ii urmeaza. Secunda acestei mirari hraneste cu luciferi pe poeti si cu cea mai virulenta toxina pe oamenii obisnuiti.”

Te cauta dragostea

“Condiţia dragostei este să caute, nu să descopere, să vrea să ştie, fără să afle, să fie ritmul unei continue mişcări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat.”

Cuvintele din cărţi

“Totul ne desparte pe tine şi pe mine distanţa, oamenii,viaţa şi poate şi destinul.Ţi-aduci aminte?Ca să-l cunoască pe Cezar, Cleopatra însoţită de un singur credincios a trecut marea cu barca înfruntând-o, s-a lăsat înfăşurată într-un sac ordinar şi dusă pe umeri până în palatul lui Cezar fără ca nimeni să-şi închipuie că într-un ţol purtat pe umeri regina Egiptului vine să-l vadă pe Cezar.
Iată ce-ţi aduce scrisoarea mea.Nu mă tem nici de zâmbetul tău.Deci nu mă tem de nimic.Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odăii tale:depărtarea. Sunt cea mai mică fată a lumii între rândunelele ei fiindcă mă înfăşor în întregul ei necunoscut. Privirea ta nu mă va găsi nicăieri.Amintirea ta nu are unde să mă afle.Glasul tău nu poate să mă strige şi nu ştie unde. Sunt între cele patru zări răspântia lor.
Cu zece ani în urmă ţi-aş fi spus “cu-cu”.Dar sufletul meu şi-a pierdut glasul copilăriei.

A fi sau a nu fi

"Am destul curaj să nu-mi pierd speranţa, vei zice. Şi recunosc că atunci cînd te aud
vorbind despre speranţă aproape îţi dau dreptate. Pe urmă îmi aduc aminte că
mangustele imperfecte s-au învăţat să nu facă nimic pentru mîntuirea lor. Speră, şi cu
asta gata. Şi-au încheiat obligaţiile. Cei care l-au creat pe Christos l-au răstignit şi au
sperat după aceea să fie mîntuiţi. Nu, profesore. Nu sînt pentru mine lucrurile astea.
Deşi e trist cînd într-o viaţă nu alegi măcar între "a fi sau a nu fi", "a avea sau a nu
avea", şi te epuizezi în zadar."(Viata pe un peron)

Definitia nenorocului

Sunt drumuri ce ne cauta demult
Si-ajung la noi cind noi sintem plecati

In cautarea lor pe alte drumuri

Cimitir al vietii mele :=)

Nu stiu daca poate fi ceva mai "frumos" si mai "captivant" pe lumea  asta !

O noua ea , dar deja veche .

Nu sint filosof , nici poet, nici macar critic , dar vazusem in oameni acea scinteie de soare capabila sa deschida portile spre Viata, spre afectiune , sprea beatitudine , dar din pacate ca de obicei am incalcat anumite norme si am pierdut.
Dostoievski spunea: Fiecare fiinţă îşi are drumul ei, îl cunoaşte, soseste şi pleacă cântînd; numai el singur nu ştie nimic, nu întelege nimic, nici pe oameni, nici limba lor, e străin de toate - un avorton al naturii. Poate atunci aceste cuvinte ar fi fost neoriginale, dar astazi cind fiecare traieste pe cont propriu, ucide daca i se cere si se plinge daca e nevoie. Jalnic , foarte jalnic ca omul se crede un Cineva , dar el e Nimeni in fata universului.
Cind eram mica credeam ca in fiecare Cineva se ascunde un litoral sentimental , o personalitate, un Om in toatea legea , dar astazi banuiesc  eu niciodata nu-i voi putea intelege , chiar daca uneori incerc si imi doresc asta cu desavirsire.
Nu voi vorbi la general pentru ca as putea sa ofensez sau sa incomodez pe cineva , dar astazi firea omului prea multe lacate si-a  pus , si nimeni nu poseda cheia pentru a le  deschide .

Sa vorbim atunci despre mine  , pentru ca lacatele mele  se deschid cu o lacrima .
Mereu mi-am imaginat ca pentru a intelege un om , pentru al indragi , pentru al ajuta si chiar pentru al iubi e nevoie de comunicare , de  integrare in societate.

Si de ceva timp tot incerc sa fac asta , poate se vor produce schimbari de situatie , insa zadarnic .
Ce interesant este omul Domnilor, stie sa vorbeasca, dar nu si sa asculte , stie sa nimiceasca , dar nu si sa dea nastere , stie sa primeasca , dar nu si sa ofere , stie sa injure ,dar nu stie sa spuna o vorba calda, stie sa faca de toate , numai un singur lucru nu . Nu stie sa se roage si sa multumeasca. . El e actor numai in spectacolele care ii ofera rolul principal. Nu  mai e in vigoare lozinca : Cap pentru cap si dinte pentru dinte.

Ce pacat ca Dumnezeu mi-a ingaduit sa-mi cresc aripile doar sub camasa si nu asa ca sa le poate vedea intreaga lumea. Sa se mire si sa le arate cu degetul. 
Si daca tot nu am urmarit scopul sa i-au pe cineva in deridere ,sa mai zic ceva despre mine, despre omul dependent de emotii cu chip de lut si inima de piatra. Stiu ca e absurd faptul ca fiind dependenta de emotii am inima de piatra dar , ceea ce a creat Dumnezeu , altii nu pot distruge. 

Sint mindra de mine si in acelas timp multumita, pentru ca Cel de Sus nu m-a creat ideala, ci univa, nu mi-a daruit  par frumos, ochi de caprioara , buze senzuale si picioare de 1.50 dar un suflet cald, o inima imensa si o continua asteptare.
Ve-ti zice ca prea m-am pierdut printre rinduri si prea indrug verzi si uscate , dar eu totusi scriu si astept, astept si sper, sper si asta ma face sa ajung cu inima la eternitate.
Dar ce astept?
Eu nu stiu , poate ca nimic , pate ca asta e doar un mod de a-mi irosi timpul, poate ca numai asa imi traiesc visele , aud culorile si cresc fluturii care-mi viziteaza adesea fiinta. In fine , fiecare asteptare e provizorie dar se rezuma la ceva maret , la ceva tainic si mirific, la ceva care trezeste admiratia.

Fiecare om e o personalitate in devenire , si eu nu sint nimic din ce-as fi vrut sa fiu , dar mi-a mai ramas putin pina departe .

Incearca sa fii cel mai bun , si sa ajungi in virful muntelui , sint prea putini care tind spre asta , si nu e exclus faptul ca tu sa fii cel victorios.