„Acesta era blestemul: singuratatea regasita in iubire, altfel decat in lupta vietii. Iubesti si ca sa nu mai fii singur, ca sa te insotesti. Dar iubind, te indragostesti de altcineva decat de omul plenar si real – trecut, prezent si viitor – pe care crezi ca-l ai prin gestul de cuprindere si insotire, al dragostei. Cunosti o femeie, o vezi, o auzi, constatand o serie de calitati si defecte, distrat si in treacat, sau atent si cu dinadins, te deprinzi sa ramai „tu” in prezenta ei, adica spectator mai mult sau mai putin atras de spectacolul feminitatii ei, o critici mintal, o apreciezi uneori si o accepti treptat, afland cum e frumoasa, cum e desteapta sau cum e mediocra, avand surprize agreabile si dezamagiri suparatoare, pana cand intr-o zi, simti ca mai presus de aprecierea ta, femeia aceea a devenit un fel de secret intim, pe care-l stii numai tu. Bataia de inima pe care ti-o da acest secret te face sa respiri adanc propriul tau suflet in care au aparut arome mai misterioase decat cele aduse de sevele pamantului. Intinzi bratele spre primavara lor. Iubesti. Si femeia de mult cunoscuta iti pare noua, din clipa in care ai intalnit-o. Te miri ca n-ai vazut de atunci ceea ce abia acum descoperi intr-o evidenta edenica. E o mirare intensa ca geniul, oricat ar fi de plat ceea ce ii urmeaza. Secunda acestei mirari hraneste cu luciferi pe poeti si cu cea mai virulenta toxina pe oamenii obisnuiti.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu