Tu nu plîngi lacrima- o naşti

Cu siguranţă nimănui nu-i place să sufere. Şi totuşi societatea în care trăim nu mai e grasă, nu mai e veselă, nu mai e politicoasă. Nu că n-ar vrea, dar timp nu-i mai ajunge şi rîde, rîde pentru a-şi da 

curaj, pentru a putea merge mai departe, pentru a nu fi privită total pe dos şi pentru a n-o doborî golul din jur.

Şi să vedeţi Dumnevoastre acum unde stă neruşinarea omului!!!

Ce te gîndeşti, mă, dacă ăştia suferă şi cu toate astea sînt fericiţi, hai să miorlăi şi eu. Bine, dar aşa cum viaţa n-are nevoie de regizor, povestea asta nu e decît o scenă proastă, care te face să ne simţi şi mai prost.

Ai început şi-ai fost multumit, dar numai de-ar fi durat... Te-a obosit mai repede decît credeai, te-a călcat în picioare, neoferindu-ţi timp pentru revanşă, te-a îngenunchiat, ţi-a plecat capul şi te-a lăsat să gîndeşti. 

Gîndind, ai înţeles că diferenţa dintre tine şi ei e o nimica toată la prima vedere. Ei plîng lacrima, iar tu o naşti. Pe ei suferinţa îi face oameni, pe tine te dezumanizează, ei luptă pentru a-şi recîştiga terenul, tu nu faci altceva decît să-ţi scoţi teren la licitaţie, pentru ei lumea e simplu de complicată, pentru tine e complicat de simplă. Ei nu pretind nimic, vor doar să-şi îngheţe lacrima, iar tu pretinzi că eşti om mare. Ai fi fiind, dar e ridicol să-ţi inventezi suferinţa şi e demn de milă faptul că vrei să te ridici deasupra tuturor, născînd o lacrimă. Apelezi la minciună şi la un alter ego, doar pentru aţi face existenţa mai dramatică, pentru a fi compătimit şi pentru a fi înălţat mai mult decît meriţi.

Nu te mai milogi atîta, omule. Luptă, pentru că ai pentru ce. 

Îţi place să te joci, foarte bine. Joacă-te de-a viaţa fericită, învaţăi şi pe alţii regulile jocului. Fii un artist al lacrimii, încetează s-o mai transformi într-o piatră funerară.

Să ne întoarcem la oile noastre

     Tot ce se întîmplă e ciudat, am încetat să mă mai regăsesc, mă recunosc tot mai greu, iar urma-mi devine străină. Am început s-o fac pe originala în popuşoi, uitînd că nu trebuie să mă îndepărtez prea mult de "oile mele".


  Am ruginit jumătate şi habar n-am ce sporeşte procesul acesta de oxidare, dar, domnii mei, mi-a cam obosit sufletul de atîţia pictori şi atîtea portrete. Fiecare mă mîzgîleşte cum îi place mai mult, crezînd că eu le voi dezarma succesul, dar de unde? O pictură albă şi rece nu e niciodată un subiect mare.
Am imaginat oi, reveniri, hîrtii care-mi permiteau înturnarea, tot ce doriţi, numai să nu uit că totul în lumea asta e o fărîmă de artă. Mi-am invitat mintea la creaţie pentru a nu-mi pierde fiinţa.


    M-am născut acrobat fără plasă, cu toate astea am devenit iscusită în exerciţii dificile de echilibristică, poate tocmai de aceea că mereu poţi găsi în buzunarul cămăşii mele un bilet de reîntoarce. 
Oricînd pot pleca, abandonînd şi lăsînd totul baltă, fără nici o remuşcare, fără nici o părere de rău. Limita disperării nu m-a atins încă niciodată, şi-n lumea în care totul e zi şi noapte, lumină şi întuneric, dragoste şi dezgust eu săvîrşesc cel mai grav păcat, acela de a nu mai dori nimic, de a nu mai avea chef, de a cădea pradă lenii şi naivităţii.
     Care păcat, care chef, care lene şi care oi?! Cînd noi trăim în secolul XXI, secolul  în care dezorganizarea aceasta nu mai e un argument, este o dovadă că oamenii nu-şi mai pun multe probleme şi fiind născuţi în plictiseala, ei nu puteau funcţiona decît prin plictiseala. Nu că asta i-ar face mai înţelepţi, dar le place să creadă că au cea mai grea misiune.


   Mă pierd în atîtea litere, de asta prefaceţi-vă că nu vam scris, prefaceţi-vă că n-aveţi idee de nimic, prefaceţi-vă că vă prefaceţi, pentru că eu m-am întors la oile mele. Acolo unde ţesătura fină a inocenţei îmi ţine de cald, acolo unde nimic nu mă poate descuraja şi totul mă face să cred că-s un OM mare, calculat, un om bun dintre cei mai buni.


p.s pescuiţi bună dispoziţie :)

Vulturul nu prinde muşte

"Nu pot spune nici acum ce m-a facut sa ma opresc asupra ta:*"

mmmmmmmm băiete, chiar să fi crezut că "vulturii pot prinde muşte"? Niciodată, eventual pot prinde cîte-o vrăbiuţă, dar nu o muscă.:D

Erai o pasăre care ataca prada cu o viteză de 150 km/h, aveai ghearele foarte puternice şi în aparenţă nu-ţi putea scăpa nimic. Atacai direct, fără să te gîndeşti prea mult la consecinţe şi pentru că tentativele îţi erau încoronate de succes, credeai că poţi avea tot ce-ţi doreşti. Învăţai pe zi ce trece tot mai mult şi mai mult, te antrenai şi atacai din nou, dar nu muşte. Te ridicai în înaltul cerului şi de acolo erai privit cu mult jind, păsări măiestre te admirau şi pentru prima dată în viaţă şi-ar fi dorit ca următoarea ta pradă să fie una din ele. Se purtau la modul cel mai disperant posibil şi totuşi, cu unele excepţii, îţi plăcea să îndeplineşti dorinţe.

Ai devenit rege, ţi se tulbura sîngele numai la gîndul că într-un tîrziu vei poseda o pradă nouă şi totul îţi părea sub semnul veşniciei, îţi imaginai că ştii ce-ţi doreşti de la viaţă, erai mulţumit că găseşti fără să cauţi şi ţi se dă fără să ceri, dar ţi s-a răsturnat lumea într-o zi.

Nu era ea pasăre fără aripi, nici vrăbiuţă, nici privighetoare, nici chiar pupăză nu era, doar că avuse norocul de a se naşte în zodia de-a nu fi semănat cu nimeni. În cazul ei tot îţi ratau atacurile, era mai rapidă decît tine, iar asta nu te descuraja cîtuşi de puţin, din contra cu fiecare atac îţi părea că eşti mai aproape şi mai aproape. Într-un final ai prins-o, dar numai acţionînd într-un mod mai inteligent, iar asta ţi-a dat elanul să zbori către departe, să dobori aerul rece ce-ţi atingea pieptul şi să străbaţi văzduhul capricios. Era a ta fără îndoială.

TU- atît de mare şi de puternic vultur, EA- atît de mică şi lipsită de apărare. 

Dacă nu poţi spune ce te-a făcut să te opreşti asupra ei, nu o face. 

Dacă te simţi bîntuit de o forţă care te depăşeşte, spune-i nimic, vorbeştei despre o filosofie inexistentă, fă-i cadou liniştea imaculată, onoreaz-o cu tăcerea ta.

p.s nu ştiu ce să mai zic, mi-a cam bătut virgula punctul.