Am ruginit jumătate şi habar n-am ce sporeşte procesul acesta de oxidare, dar, domnii mei, mi-a cam obosit sufletul de atîţia pictori şi atîtea portrete. Fiecare mă mîzgîleşte cum îi place mai mult, crezînd că eu le voi dezarma succesul, dar de unde? O pictură albă şi rece nu e niciodată un subiect mare.
Am imaginat oi, reveniri, hîrtii care-mi permiteau înturnarea, tot ce doriţi, numai să nu uit că totul în lumea asta e o fărîmă de artă. Mi-am invitat mintea la creaţie pentru a nu-mi pierde fiinţa.
M-am născut acrobat fără plasă, cu toate astea am devenit iscusită în exerciţii dificile de echilibristică, poate tocmai de aceea că mereu poţi găsi în buzunarul cămăşii mele un bilet de reîntoarce.
Oricînd pot pleca, abandonînd şi lăsînd totul baltă, fără nici o remuşcare, fără nici o părere de rău. Limita disperării nu m-a atins încă niciodată, şi-n lumea în care totul e zi şi noapte, lumină şi întuneric, dragoste şi dezgust eu săvîrşesc cel mai grav păcat, acela de a nu mai dori nimic, de a nu mai avea chef, de a cădea pradă lenii şi naivităţii.
Care păcat, care chef, care lene şi care oi?! Cînd noi trăim în secolul XXI, secolul în care dezorganizarea aceasta nu mai e un argument, este o dovadă că oamenii nu-şi mai pun multe probleme şi fiind născuţi în plictiseala, ei nu puteau funcţiona decît prin plictiseala. Nu că asta i-ar face mai înţelepţi, dar le place să creadă că au cea mai grea misiune.
Mă pierd în atîtea litere, de asta prefaceţi-vă că nu vam scris, prefaceţi-vă că n-aveţi idee de nimic, prefaceţi-vă că vă prefaceţi, pentru că eu m-am întors la oile mele. Acolo unde ţesătura fină a inocenţei îmi ţine de cald, acolo unde nimic nu mă poate descuraja şi totul mă face să cred că-s un OM mare, calculat, un om bun dintre cei mai buni.
p.s pescuiţi bună dispoziţie :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu