Din zilele acelea îmi amintesc că ploua, totuşi pentru tine era totul posibil, pentru că ştiai ce vrei. Ne tot prindea ploaia şi deveneam o fluturare de păr în umezeala rece şi devoratoare, deveneam zîmbetul eliberat din cătuşele de plumb şi salvam lacrimile care părăseau grăbite obrazul pe care picurau. Totul se întîmpla altfel, nu mai era ca la şaisprezece ani. Şi-a început să-mi fie frică.
M-am purtat ca un copil şi cu ploaia de mîna, ne-am oprit la şapte mii de cafenele de prin centru, pentru că mi se părea mie, că una era prea întunecoasă, alta prea rece, una prea afumată, alta prea fiţoasă, una prea de ceară şi alta prea de albastru. Nici nu ştii unde stă deşteptăciunea omului. :D
Într-un sfîrşit am găsit un loc în care am povestit pînă la înalţimea unei rime. Acum amintindu-mi cele trecute, mă găndeam că prea am picat cu musca-n lapte, dar m-am înşelat, ai zis tu.
Nu cred că totul e o întîmplare, chiar dacă în aparenţă pare a fi.
Am început să-mi controlez acţiunile, să renunţ la ambiţie şi să abandonez principiile. N-am făcut-o din cauza ta ci datorită ţie. M-am lovit brusc şi mi-am dat seama că natura mi-a dat o bună scrisoare de recomandaţie. Aşa cum mi-am dat seama în copilărie, că nu e deajuns să visez. Ceva mai tirziu, că iluziile nu sînt principala mea preocupare şi niciodată nu vor fi. Şi mai tirziu, că vreau să mă fac jurnalist, chiar dacă mama mea e profesoară şi i-ar fi plăcut s-o urmez. Mi-am dat seama că eşti tu. Şi aşa a început totul.
Ai inventat o lume pentru mine.
Şi i-a auzi idioţenie, mi-a intrat în cap că îs frumoasă, poate chiar şi deşteptăciunea pămîntului sînt! Iaca, na, poftim de vezi, mai enervează-te de poţi şi dacă mai ai pe cine! :P
