Pe care mă gâsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul oboselii mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanță revenind,
Cu cine știe ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.
Purtați-vă de grijă, frații mei,
Păiți-vă și inima, și gândul,
De nu doriți să vină anii grei,
Spitalul de Urgență implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se știe,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanție.
Vă văd pe toți mai buni și mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viață, încă niște ani
Și țării mele in inima dreptate.
O poezie scrisă de Adrian Păunescu de pe patul de spital, o poezie care am auzit-o ieri, care m-a impresionat.
Parcă a plecat prea devreme poetul , parcă a vrut să aibă grijă de el când a aflat că are ceva, dar așa este rasa umană...mereu pe fugă, mereu după bani și câteodată de neglijăm...
Dumnezeu să-l odihnească pe cel care a fost Adrian Păunescu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu